Arhanghel Militar

Tempera pe sticlă, 2001

Iată o lucrare pe care am pictat-o la vârsta de 12 ani în care se poate observa ceea ce spuneam. 

Deşi modelul este tradiţional românesc, cu ajutorul profesorului de pictură Hederfai Petru, am găsit o modalitate de a aduce şi un spirit de icoană armenească.
Veşmintelede un albastru închis precum şi fundalul contrastează cu auriul aripilor şi al bordurii hainelor.
Din păcate fotografia nu captează suficient de fidel detaliile din fundal, care sunt simboluri reprezentative pentru iconografia naivă românească.
Şi bineînţeles detaliile veşmintelor care sunt realizate conform canonului bizantin.
Bineînţeles că o fotografie nu va reda vreodată la nivelul atât de clar şi de corect o lucrare artistică şi de aceea recomand întotdauna o vizualizare a lucrărilor pe viu.  

Cina Cea de Taină

Tempera pe lemn, 2002

Această lucrare deosebit de complexă a fost realizată de mine la vârsta de 14 ani. Este o lucrare care înglobează motive şi modele tradiţionale armeneşti, cât şi culori specifice. Culorile calde, brunurile, albastrul de Prusia, sunt nuanţe ce sunt prezente în multe dintre lucrările pictate de iconografi armeni.

De altfel, chiar şi în lucrările ce urmează motivele tradiţionale româneşti veţi observa în lucrările mele, o cromatică ce cuprinde şi multe nuanţe specifice armeneşti.
Bordura de pe margini este un model foarte elaborios, care presupune în primă etapă aplicarea unei foiţe de aur pe toată suprafaţa pe care o vedeţi de pe margini, apoi eliminarea surplusurilor de foiă de aur, deoarece ea nu permite aplicarea culorilor de tempera pe deasupra ei.
Atunci când în mod accidental mi s-a întâmplat la vreo lucrare să nu curăţ bine suprafeţele ce urma să le pictez, am observat o alunecare a culorilor.
De aceea este un procedeu foarte migălos, ce presupune multă atenţie şi mai ales răbdare.
Vorba  înţelepţilor, trebuie să aveţi "răbdare, răbdare, răbdare" "şi când ai terminat o iei de la început".    

Crucea e sfântă de 2000 de ani!

Mărturie

Într-una dintre Duminicile trecute am văzut pe taraba de la Sfântul Mina nişte Cruciuliţe de lemn. Atât de frumos vorbea doamna care le vindea despre ele şi atât de mult mi-au plăcut încât în sufletul meu m-am întrebat “Doamne, de ce să nu luăm din ele? Că Tu ai lăsat să se răstignească Iisus pe ele şi El le-a sfinţit.. ce contează cine le vinde sau cine le-a sculptat, dacă a făcut sau nu păcate? Câte păcate nu am şi eu şi am nevoie de iertare de la Tine? Învaţă-mă să urmez învăţăturile Tale” Şi între timp mi-a venit rândul şi am zis vreau şi eu o Cruciuliţă ca aceasta. Am luat-o şi în săptămâna următoare multe lucruri au început să se limpezească în viaţa mea.

Morala

De ce oare dacă Iisus S-a răstignit pe Cruce, o biată Cruce de lemn, care asta simbolizeaza, este asociată cu alte persoane şi se zice “Să se sfinţească?” Oare nu sunt deja sfinţite? Şi oare ce legatură au păcatele celui care a sculptat-o când omul a facut tot ce poate el mai bine şi a facut o Cruce?  În starea sa naturala, fără împărtăşanie, omului i-a venit dorul să facă o Cruce. Ce păcat este acesta că a facut Crucea fără să se împărtăşească?

Într-adevăr unui om cu multe păcate, ca să îi fie iertate păcatele, e bine să meargă la duhovnic şi să îşi găsească alinarea. Dar păcatele omului nu trebuie aduse ca barieră, ca o condiţie pe care omul nu poate sa o îndeplinească oricum niciodată, deoarece omul e neputincios în lupta cu gândurile şi cu păcatele mai mici sau mai mari de toate zilele.

Un om plin de păcate nu ar putea face o Cruce doar aşa pentru ca i-a venit lui să facă o Cruce. Fie a fost luminat de Dumnezeu în acea clipă şi i-a dat o şansă să se întoarcă la El, sau omul a dorit să îl cheme pe Dumnezeu – iar noi venim şi spunem “Crucea ta nu e buna fiindcă nu te-ai împărtăşit”; fie omul înconjurat de păcate nu va pune mâna să facă o Cruce.

Cu argumente consider responsabil că nu trebuie condiţionat cel care doreşte să picteze o icoană, din motive de tipul nu şi-a făcut împrtăşanie, nu şi-a făcut rugăciunea Z.

Din experienţa mea de pictor iconograf pot să spun că nu e posibil să pictez o icoană şi să nu mă rog în timp ce o lucrez, sau să nu am o gândire curată şi limpede. Poate chiar o gândire deosebit de profundă în acele clipe în care încerc sa întrezăresc chipurile sfinţilor ca să le pot reprezenta pe sticlă sau lemn. Păi momentele în care mă gândesc la Maica Domnului şi la Sfinţii Îngeri sunt mai intime şi mai pătrunzătoare decât toată Psaltirea.

Dacă a spune o rugăciune este adresarea unei cereri sau a unei mulţumiri către Domnul, a picta o icoană este a lăsa în urmă o portiţă multor oameni către Dumnezeu. Rugăciunea este efemeră. Icoana dăinuie peste veacuri şi mai găsim şi astăzi icoane pictate cu multe secole în urmă.

Amin!       

Fecioarele la Mormânt

2001, Tempera pe sticlă

Aceeaşi temă, ediţie nouă

2012, Tempera pe lemn

Cred că prima lucrare este mai decorativă, 

în timp ce a doua seamănă cu o pictură artistică. 

Atunci când am făcut fotografia am folosit umbrele în aşa fel  

încât să accentuez ideea de strălucire a Mormântului Sfânt. 

Iconiţa pictată pe sticlă are o povestioară a ei. 2 se spărseseră dintr-o manevrare neatentă. 

Una dintre icoane era de un model similar cu acesta, dar de format A3. 

În mapa în care am ţinut această icoană la un moment dat mai erau 

o icoană mai mare, una medie şi încă una mai mică. 

Această iconiţă este una dintre ultimele două care nu s-au spart

spre bucuria mea înjumătăţită de pierderea celorlaltor două 

pe care bineînţeles ca le-am refăcut chiar mai bine decât prima oară. 

De aceea chiar dacă un pictor foloseşte acelaşi model de două ori

icoanele vor fi diferite însă vor avea cu siguranţă acea încărcătură pozitivă

pe care icoanele printate nu reuşesc să o redea.   

       

Prima mea pictură, foarte dragă în acuarelă şi tempera pe sticlă, 1999

Contururile sunt făcute cu un liner roşu, pe care nu l-am mai folosit.

Dar în acest context cromatic nu a fost o alegere chiar greşită.

Prima mea pictură pe lemn adevărată

2001

Între anii 1998 si 2000 am studiat artele plastice în particular cu două profesoare

şi am dat examenul de admitere pentru ciclul gimnazial al Liceului de Arte din Constanţa, în clasa a şasea.

Am fost fascinată când am aflat că exista acolo un atelier de iconografie, eu pictasem câteva iconiţe înainte dar deja mi s-a părut că lucrările mele erau o joacă de copii faţă de ce vedeam acolo. 

Nu am putut rezista tentaţiei de a mă alătura grupului şi am dat tot ce puteam mai bun din mine pentru a picta icoane din tot sufletul şi cu maximă seriozitate.

Cred că e cel mai bun lucru pe care l-am învăţat vreodată.